Trenul bunicii

Era batrana. Viata i-a trecut ca un tren in viteza, cu o multime de pasageri, care s-au urcat si au coborat in diverse statii. Unii au disparut pentru totdeauna, altii au schimbat doar linia si numai la ocazii mai ridicau telefonul, mai trimiteau o telegrama. In jurul ei doar amintiri: in albume, pe peretii acoperiti de fotografii si in aerul casei. Desigur, nu pe toti ii invrednicea cu egala aducere-aminte. Nici n-ar fi fost posibil, dar pe Wiky cum ar fi putut oare, s-o ocoleasca cu gandul?

-Bunico, cand am sa fiu eu medic, am sa descopar leacul batranetii, dar pana atunci, promite-mi ca astepti. Tu n-ai sa fi batrana, a asigurat-o.

Si bunica, a fagaduit fetitei de numai cinci ani, ca o sa astepte. Dina, ii era fiica, dar mereu plecata. Congrese, deplasari de servici, vacante. Mai mult in strainatate decat acasa. Chiar si casnica i s-a destramat astfel.

-Dina, incerca bunica s -o convinga; fata are nevoie de mama, de un om tanar langa ea.

-Tu esti un om tanar, ii raspundea fiica. O poti creste mai bine decat mine

Si Dina a plecat intr-o zi definitiv. A lasat casa, copilul, serviciul, chiar si bagajul. Camera ei a ramas intacta. A plecat si a uitat sa mai scrie. Asa se intampla cand te mariti la 17 ani, a tras concluzia bunica. Dina, a fost unul din personajele care au coborat din trenul ei, intr-o directie necunoscuta.

Auzise apoi de la unii si altii, ca s-ar afla in Canada. Alerga, se cauta pe ea insasi. Suflet pribeag, nestatornic, nefericit.

-Cu cine-o fi semanand? se intreba uneori, ca Tiberiu, regretatul ei sot, fusese un om calm si tacut. Chiar si cand a murit, a inchis ochii, fara sa ceara macar un pahar cu apa. Dimineata, l-a gasit cu mana atarnandu-i pe laga plapuma si chipul livid. Noroc de Wiky. Ea singura i-a incalzit viata, i-a dat sens. Era atat de mandra cu nepoata ei la brat, subtirica si inalta, ca unfir de sulcina. Mai avea admiratori pe-atunci bunica si poate tocmai de aceia, i-a facut fetei promisiunea atat de ciudata, ca va astepta pana o sa gaseasca leacul batranetii

Seara aceia de februarie, a venit fara preaviz. Afara era frig, ploaie deasa, marunta si bezna, sa-ti scoti ochii, nu alta. Nici luminile strazii nu se vedeau prin ceata. Wiky nu s-a intors de la facultate, desi se facuse tarziu.

-O fi avand cursuri, si-a spus bunica. O fi avand un iubit, s-a gandit atunci cand nici in zori, fata inca nu se afla acasa. O fi la prieteni, o fi pe undeva ori unde, numai sa fie. Dar Wiky nu mai era. O invartitura de volan, un scrasnet pe asfaltul lunecos al soselei si Wiky a sarit din trenul bunicii. A fost o saritura mortala.

Ganduri, amintiri si din ce in ce mai putina putere. Cum sa duca povara anilor? Unde e doctoria promisa?

Intr-o noapte a visat-o. Wiky era la fel ca in ultima zi, cu poseta pe umeri, cu paltonul descheiat, cu parul fluturand in vant.

"Ai sa racesti" i-a spus

"Nu te teme, bunico, aici nu e rece. Am venit sa-ti aduc doctoria".

A deschis palma, si-n causul ei, o cheie. In sertarul meu, ai sa gasesti medicametnul promis Bunica s-a trezit. S-a dus in camera fetei. De mii de ori a intrat acolo sa stearga praful, sa aranjeze cartile in biblioteca, hartiile in sertar. Niciodata nu le-a incuiat Si totusi, acum in broasca zari cheia. Stia precis ca nu fusese acolo, nu ieri, nu alaltaieri. Si pentru ce sa fi fost? Pe cine sa intereseze hartiile ingalbenite din sertar? Aproape cu teama, batrana deschise usita. Desi convinsa de inutilitatea gestului, incepu sa caute. Printre foi si maruntisuri, in fundul sertarului, descoperi o cutiuta cu pastile mici sidefii.

- Oare astea sunt pastilele promise? Parca ar fi margele, s-a gandit, uitandu-se vrajita la ele. N-am sa le inghit! Si poate, totusi. La ce-or fi bune? Dar daca-i o otrava? Ei si! Cine stie, poate candva nici n-am sa fiu in stare sa ma misc si atunci cine o sa ma ajute sa inchei omeneste calatoria, sa cobor cu demnitate in ultima mea statie?