Povestea creionului

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:

- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

(Imagine generată cu ChatGPT)

Bunicul se opri din scris, zâmbi și-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele pe care le scriu este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi intrigat creionul, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut până acum!
- Totul depinde de felul în care privești lucrurile. Există cinci calități la creion, pe care dacă reușești să le deslușești, iar apoi să le aplici la viața ta, vei fi întotdeauna un om care trăiește în bună pace cu lumea.

1. Prima calitate: poți să faci lucruri mari, dar să nu uiți niciodată că există o Mâna care ne conduce pașii. Pe această Mână o numim Dumnezeu și El ne conduce întotdeauna conform dorinței Lui.
2. A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris și să folosesc ascuțitoarea. Asta înseamnă un pic de suferință pentru creion, dar în cele din urmă va fi mai ascuțit. Deci, să știi să suporți unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
3. A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a șterge ce e greșit. Trebuie să înțelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neaparat ceva rău, însă ceea ce este neapărat nevoie este să ne menținem pe drumul cel drept.
4. A patra calitate: la creion nu este important nici lemnul din care e făcut, nici forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot așa, îngrijeste-te de ceea ce se întâmplă înăuntrul tău.
5. Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasă întotdeauna o urmă. Tot așa, să știi că tot ce faci în viață va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conștient de fiecare fapta a ta.

Dacă

Rudyard Kipling

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor găsindu-ţi ţie vină,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău
Să nu-ţi pierzi nici-o clipă încrederea în tine
De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi.

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării
Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,
De poţi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut.

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput
Iar dacă trupul tău, uzat şi obosit
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă
Numai prin străşnicia voinţei tale şi astfel,
Să steie peste veacuri aşa cum stă o stâncă.

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă,
Te poţi plimba cu regii, fără a te-ngâmfa
De nici amici, nici duşmani nu pot vre-un rău să-ţi facă
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare,
Să nu pierzi nici-o filă din al vieţii tom,
Al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate,
Şi ceea ce-i mai mult chiar - să ştii - vei fi un OM!

Legenda unei frunze de toamna

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.

Oamenii l-au numit pe acest batran imparat Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele. Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.

Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace. Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:

- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.

Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia.

Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.

Mezina , frunza rea si neascultatoare dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:

- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna.

Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil …

- Ce-ar fi sa-l intreb “cum e toamna?”, isi zise in gand mezina frunza.

Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:

- Batranule unchi, ce este toamna?

- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, incepe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea culoarea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei.

Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse “la revedere” cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat.

Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea. Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se asezau frunze de miresme de flori. In sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.

Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.

Hartia aurie de impachetat

Povestea spune ca in urma cu un numar de ani un om si-a pedepsit fetita in virsta de 5 ani pt ca a risipit o hirtie aurie de impachetat foarte scumpa. Omul statea rau cu banii si deveni si mai suparat cind a vazut ca fetita a folosit hirtia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun. Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunind:

"Acesta este pentru tine, taticule".

Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cind a vazut ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat:

"Nu stiai, domnisoara, ca atunci cind dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?"

Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis:

"Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atitea saruturi pina cind s-a umplut."

Tatal a ramas perplex. S-a pus in genunchi si si-a imbratisat fetita si a rugat-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost. La scurt timp dupa aceasta, micuta fetita a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut acea cutie aurie alaturi de patul sau tot restul vietii sale. Si de cite ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar si isi amintea de dragostea care a pus-o fetita acolo.

Intr-un adevarat sens, fiecare dintre noi, ca si oameni, primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decit asta.

Prietenii sint ca ingerii care te ridica pe picioarele tale atunci cind ai probleme sa-ti aduci aminte tu insuti sa zbori.

Alegoria broscuțelor

A fost odată un grup de broscuțe care voiau să se ia la întrecere. Țelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt. Se adunaseră deja mulți spectatori, pentru a urmări cursa și a le încuraja pe broscuțe. Cursa urma să înceapă ...

Totuși... dintre spectatori nu credea nici unul că vreuna din broscuțe va reuși să ajunga în vârful turnului. Tot ce se auzea erau exclamații de genul: "Oh, ce obositor!!! Nu vor reuși niciodată să ajungă sus!" sau: "Nici nu au cum să reușească, turnul este mult prea înalt!"

Broscuțele începură să abandoneze ... Cu excepția uneia singure, care se cățăra vioaie mai departe ... Spectatorii continuau să strige: "E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!"

Tot mai multe broscuțe se resemnau și abandonau ... Doar una singură se cățăra consecvent mai departe ... Nu voia cu nici un chip să abandoneze!

În final, renunțaseră toate, cu excepția acelei broscuțe, care cu o imensă ambiție și rezistență  a reușit să ajungă singură în vârful turnului! După aceea, toate celelalte broscuțe și toți spectatorii au vrut să afle cum a reușit broscuța să ajungă totuși în vârf, după ce toate celelalte se văzuseră nevoite să abandoneze cursa!

Unul din spectatori se duse la broscuță s-o întrebe cum de a reușit să facă un efort atât de mare și să ajungă în vârful turnului. Așa se află că ...

Broscuța învingătoare era SURDĂ!!!

Morala?

Nu asculta niciodată de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi și pesimiști. ... fiindcă ei îți răpesc cele mai frumoase dorințe și speranțe pe care le porți în suflet! Gândește-te mereu la puterea cuvintelor, căci tot ceea ce auzi sau citești te influiențează în ceea ce faci!

Fii MEREU OPTIMIST!

Și, mai ales, fii pur și simplu SURD când cineva îți spune că nu-ți poți realiza visurile! Gândește-te:  Poți reuși în viață dacă vrei cu adevărat!

Alegoria broscuțelor - https://www.youtube.com/watch?v=8O6lsR4jIew

Later edit:

Cum să desenezi o broscuță în 4 pași (urmăriți în fiecare imagine linia/liniile roșii) :

Pasul 1

Pasul 2

Pasul 3

Pasul 4

Final

Cartoon Drawing:
How To Draw A Cartoon Frog



⎝⏠⏝⏠⎠

Poveste de Craciun

Sub cetina verde de brad,
Aroma de Craciun,
Sub fulgii care-n pace cad,
Si rugaciuni ne spun,
Un mic copil cu ochii mari,
Statea si astepta,
Privind in zare undeva.
Privirea ii sclipea,
Un biet copil cu soare-n ochi,
Cu buze rosii tremurande,
Ce astepta cuminte foc,
Minuni de nu stiu unde !

Dar zarea alba larga e,
Si frigul se-nteteste,
In jurul lui doar vantul sec
In soapte povesteste.
Iar fulgii mici si jucausi
Ii canta un colind,
Sunt ingeri firavi ce danseaza
In hora se tot prind,
Dar copilasul este trist,
Caci nimeni nu-i cu el,
Doar un catel prin nea fugind,
Il bucura nitel.

Pe micul chip prea abatut,
Cu bucle ca de aur,
Ce-n ochi, mici indoieli ascund,
Si-n suflet un tezaur,
Un gand umbreste a lui chip,
Copil nascut din vise,
Avand in suflet aripi largi
Spre zbor mereu deschise,
Dar singur e, cine sa-i spuna,
Ca astazi e Craciun,
Ca-n iarna asta chiar de-i singur
Un Mos este pe drum ?

Si-atunci trimite Doamne ingeri,
In ochii-nlacrimati,
Si fa iubirea sa incalzeasca
Pe cei infrigurati,
Nici un copil sa nu stea singur
In seara de Craciun,
Asculta-mi rugamintea Doamne
Si fa minuni acum !

Si da-i raspuns la intrebari,
Unui micut copil,
Sa simta cum un Mos Craciun
Pe geam intra tiptil,
Si bucuria sa-i sclipeasca
In ochii inocenti
Macar un vis sa-nlocuiasca
Acei parinti absenti !

(preluare JN)

Un morcov, un ou si o ceasca de cafea

O tanara s-a dus la mama ei spunindu-i de despre viata ei si despre cat de greu ii este. Nu stia cum sa mearga mai departe si se hotarase sa renunte. Era obosita de lupta si de zbateri. Parea ca de indata ce o problema se rezolva, aparea alta. Mama ei o lua la bucatarie. Umplu 3 vase cu apa si le puse pe fiecare la foc mare. Curand apa a fiert. In primul vas a pus morcovi, in al 2-lea a pus oua si in al 3-lea a pus cafea. Le-a lasat la fiert, fara sa spuna un cuvant. In aprox 20 minute ea a stins focul peste tot. A scos afara morcovii si i-a pus intr-un bol. A scos ouale si le-a pus intr-un bol. Apoi a pus si cafeaua intr-un bol. Intorcandu-se catre fiica ei, ea a intrebat:
"Spune-mi, ce vezi ?"
"Morcovi, oua, cafea" spuse ea.
Mama ei a impins-o mai aproape, rugand-o sa atinga morcovii. Ea i-a atins, observand ca sunt moi. Apoi, mama a rugat-o sa ia un ou si sa-l sparga. Dupa ce a inlaturat coaja, ea observa oul fiert tare. In cele din urma, mama o ruga sa ia o gura de cafea. Fiica zimbea, in timp ce gusta aroma bogata a cafelei. Apoi, fiica intreba:
"Ce inseamna asta, mama?"
Mama ii explica ca fiecare din aceste obiecte a suportat aceeasi adversitate: apa fiarta. Fiecare a reactionat diferit. Morcovul a fost la inceput tare, dur si neiduplecat. Totusi, in apa fiarta el s-a inmuiat si a devenit slab. Oul a fost fragil. Coaja lui subtire proteja lichidul interior, dar, dupa ce a stat in apa fiarta, interiorul sau s-a intarit. Boabele de cafea au fost unice, remarcabile. Dupa ce au stat in apa fiarta, ele au schimbat apa.
"Cine esti tu ?" isi intreba ea fiica. "Cind greutatile bat la usa ta, cum raspunzi ? Esti ca un morcov, ca un ou, sau ca o ceasca de cafea ?"

Gandeste-te la urmatoarele:
Cine sunt eu?
Sunt eu precum morcovul care pare tare, dar care prin durere si greutate se moleseste, devenind moale si pierzand puterea?
Sunt precum oul care porneste cu o inima maleabila, dar care se schimba la caldura ? Am avut un spirit fluid, dar dupa o moarte, dupa o greutate sau dupa alte incercari, am iesit intarit si puternic, teapan? Arata coaja mea la fel, fiind inauntru mai inversunat si mai incapatinat, cu spirit teapan si inima tare?
Sau sunt precum boabele de cafea ? Ele practic schimba apa fierbinte, circumstanta care aduce durere. Cind apa devine fierbinte, se parfumeaza.

Daca esti precum boabele de cafea, atunci cind lucrurile merg cel mai rau, tu le faci bune si schimbi situatia din jurul tau. Cind clipa este cea mai intunecata si cind incercarile sunt cele mai grele, tu oare urci la un alt nivel?

Cum gestionezi adversitatile?
Esti un morcov, un ou, sau un bob de cafea ?

Floarea roșie

Într-o zi un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit… iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început.

Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor:

“Astăzi o sa facem un desen”.

“Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenulețe și vapoare. Și și-a scos cutiuța cu creioane colorate și a început să deseneze…

Dar profesoara a zis:

“Așteptați! Nu începeți încă!”.

Și au așteptat pâna când i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți.

“Acum o să desenăm o floare”, a zis profesoara.

“Grozav” s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase, și le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor:

“Așteptați, vă voi arăta eu cum să colorați”.

Și a desenat o floare roșie cu o tulpină verde.

“Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la florile lui. Florile lui erau mai frumoase decât floarea profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina și a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era roșie, cu o tulpină verde.

Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor:

"Astăzi o să facem ceva din argilă”.

„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane. Dar a așteptat până ce toți copiii au fost gata.

„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gândit băiețelul căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele și mărimile. Și a început să facă farfurii de toate formele și mărimile. Dar profesoara le-a spus copiilor:

„Asteptați, vă arăt eu cum se face!”.

Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.

„Așa! Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adâncă a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă și mare ca cea făcută de profesoară.

Și foarte curând băiețelul a învățat să aștepte și să privească; și să facă lucruri ca cele făcute de profesoară, și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur.

Și s-a întâmplat într-o zi ca băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș. Și băiețelul a trebuit să meargă la școală. Școala cea nouă era și mai mare și nu mai avea nici o ușă; prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea în clasa lui.

În prima zi de școală, profesoara le-a zis copiilor:

„Astăzi o să facem un desen!”.

„Grozav”, a zis băiețelul, și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasă.

Când a ajuns lângă băiețel i-a spus:

„Tu nu vrei să desenezi?”.

„Ba da!”, a zis băiețelul. „Ce desen facem?”

„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.

„Cum să-l fac?” zise băiețelul.

„Cum îți place ție!” răspunse ea.

„Să-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat băiețelul.

„Cum vrei tu!”, a fost răspunsul ei. „Dacă toți ați face același desen , și l-ați colora la fel cum să știu eu cine l-a făcut?”

„Nu știu!” zise băiețelul.

Și a început să deseneze o floare roșie cu o tulpină verde …

Morala?

Creativitatea umană este un dar neprețuit. Îți aduci aminte de ușurința cu care puteai să îți imaginezi jocuri când erai copil, sau să vezi în jucăria de cârpe cea mai frumoasă păpușă din lume?

Einstein spunea că " Mintea intuitivă este un dar sacru, iar mintea rațională este servitorul ei de încredere. Am creat o societate care onorează servitorul și a uitat darul. "

Cine spune că floarea trebuie să aibă petale roșii și frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne definește ca oameni, iar atunci când vom fi înlănțuiți în proceduri de lucru ... nu ne vom diferenția prea mult de mașinile care le-am construit.

Success Formula

A disappointed salesman of a famous soft drinks company returns from his Middle East assignment.
A friend asked, “Why weren’t you successful with the Arabs?”

The salesman explained, “When I got posted in the Middle East, I was very confident that I will make a good sales pitch as my company soft drink is virtually unknown there. But, I had a problem. I didn’t know to speak Arabic. So, I planned to convey the message through 3 posters.

First poster, a man is crawling through the hot desert sand; totally exhausted and panting.




Second, the man is drinking our brand soft drinks .




 And the third, our man is now totally refreshed.



Then these posters were pasted all over the place”.




“That should have worked,” said the friend.

The salesman replied, “Well, It is not only the fact that I don’t speak Arabic, but also I didn’t realize that Arabs read from right to left.”

Success formula may differ with different people and different places.

Fluturele

A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele două fete ale sale care erau foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări ... la unele știa să le răspundă, la altele nu...

Cum își dorea să le ofere cea mai bună educație, într-o zi și-a trimis fetele în vacanță cu un întelept. Înteleptul știa întotdeauna să le răspundă la întrebările pe care ele le puneau.

La un moment dat, una dintre ele a a adus un fluture pe care plănuia să îl folosească pentru a înșela înteleptul.

- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge și îl voi strivi. Și astfel, orice răspuns va avea, se va înșela.
Cele două fete au mers într-o clipă la întelept. L-au găsit meditând.
- Am aici un fluture. Spune-mi, înțeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înțeleptul surâse și îi zise:
- Depinde de tine... fiindcă e în mâinile tale.

Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru. Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

P.S.

C-T-H

CONFIDENCE

Ones all village people decided to pray for rain. On the day of prayer all people gathered and only one boy came with an umbrella that’s confidence………..

TRUST

Trust should be like the feeling of a one year old baby when you throw him in the air , he laughs…… because he knows you will catch him……..

HOPE

A human being can live for 40 days without water 8 minutes without air but not even 1 second without hope….

SO ALWAYS HAVE CONFIDENCE, TRUST OTHERS AND NEVER LOSE HOPE!

The Socrates Triple Filter Test

SocratesIn ancient Greece, Socrates was reputed to hold knowledge in high esteem.

One day an acquaintance met the great philosopher and said, “Do you know what I just heard about your friend?”

“Hold on a minute,” Socrates replied. “Before telling me anything, I’d like you to pass a little test. It’s called the Triple Filter Test.”

“Triple filter?”

“That’s right,” Socrates continued. “Before you talk to me about my friend, it might be a good idea to take a moment and filter what you’re going to say. That’s why I call it the triple filter test.”

“The first filter is TRUTH. Have you made absolutely sure that what you are about to tell me is true?”

“No,” the man said, “actually I just heard about it and…”

“All right,” said Socrates. “So you don’t really know if it’s true or not. Now let’s try the second filter, the filter of GOODNESS. Is what you are about to tell me about my friend something good?”

“No, on the contrary…”

“So,” Socrates continued, “you want to tell me something bad about him, but you’re not certain it’s true. You may still pass the test though, because there’s one filter left: the filter of USEFULNESS. Is what you want to tell me about my friend going to be useful to me?”

“No, not really.”

“Well,” concluded Socrates, “if what you want to tell me is neither true nor good nor even useful, why tell it to me at all?”

Friends, use this triple filter each time you hear loose talk about any of your near & dear ones.

În căutarea timpului pierdut...

Ca să-ți dai seama cât valorează un AN, întreabă ce simte un student care a picat examenele...

Ca să-ți dai seama cât valorează o LUNĂ, întreabă ce simte  o mamă care a născut un copil prematur...








Ca să-ți dai seama cât valorează o SĂPTĂMÂNĂ, întreabă ce simte  editorul unui ziar săptămânal...






Ca să-ți dai seama cât valorează o ZI, întreabă ce simte o persoană care e născută pe 29 februarie...







Ca să-ți dai seama cât valorează o ORĂ, întreabă  ce simt îndrăgostiții, care așteaptă să se întâlnească...







Ca să-ți dai seama cât valorează un MINUT, întreabă ce simte un călător care a pierdut trenul...







Ca să-ți dai seama cât valorează o MILISECUNDĂ, întreabă ce simte un atlet care a câștigat o medalie de argint la Olimpiadă...







Ca să-ți dai seama cât valorează o VIAȚĂ, întreabă-te ce simți când pierzi pe cineva drag...

Cercul vieții

Prețuieste fiecare moment pe care îl ai, prețuiește-l cu atât mai mult cu cât îl petreci cu cineva deosebit.

Legenda hindusa

O foarte veche legenda hindusa spune ca, in momentul in care Creatorul a facut lumea, El a ajuns la o dilema si a zis:

“…oare unde as putea ascunde bogatia cea mai valoroasa pe care o dau omului ca sa fiu sigur ca nu o va pierde…? cum m-as putea oare asigura ca aceste bogatii vor fi transmise din generatie in generatie pentru binele tuturor oamenilor… ?”

In intelepciunea sa divina, El a ales o ascunzatoare greu de gasit, acolo a ascuns El adevaratele bogatii ale lumii.

Acest sipet cu bogatii il poarta fiecare persoana. Cheia acestei ascunzatori se gaseste in mintea ta, iar aceasta, odata deschisa, iti va dezvalui ca “Adevaratele bogatii ale vietii se gasesc in inimile si mintile oamenilor… “

A moral story – Five Balls

Imagine life as a game in which you are juggling some five balls in the air. You name them as Family, Health, Friends, Spirit and Work, and you’re keeping all of these in the air.


You will soon or one day understand that Work is a rubber ball.


If you drop it, it will bounce back.


But the other four Balls, Family, Health, Friends and Spirit, are made of glass. If you drop one of these, they will be irrevocably scuffed, marked, nicked, damaged or even shattered. They will never be the same.

And once you truly understand the lesson of the five balls, you will have the beginnings of balance in your life.  How?

1. Don't undermine your worth by comparing yourself with others. It is because we are different that each of us is special.

2. Don't set your goals by what other people deem important. Only you know what is best for you.

3. Don't take for granted the things closest to your heart. Cling to them as you would your life, for without them, life is meaningless.

4. Don't let your life slip through your fingers by living in the past or for the future. By living your life one day at a time, you live ALL the days of your life.

5. Don't give up when you still have something to give. Nothing is really over until the moment you stop trying.

6. Don't be afraid to admit that you are less than perfect. It is this fragile thread that binds us together.

7. Don't be afraid to encounter risks. It is by taking chances that we learn how to be brave.

8. Don't shut love out of your life by saying it's impossible to find. The quickest way to receive love is to give; the fastest way to lose love is to hold it too tightly; and the best way to keep love is to give it wings.

9. Don't run through life so fast that you forget not only where you've been, but also where you are going.

10. Don't forget that a person's greatest emotional need is to feel appreciated.

11. Don't be afraid to learn. Knowledge is weightless, a treasure you can always carry easily.

12. Don't use time or words carelessly. Neither can be retrieved.

Question of the day:   How many balls are you able to juggle at this moment?

From the book "Suzanne's Diary to Nicholas" by James Patterson

Attitude towards work – Moral Story

Your life today is the result of your attitudes and choices in the past. Your life tomorrow will be the result of your attitudes and choices today!

This is a story of an elderly carpenter who had been working for a contractor for many many years. He had built many beautiful houses but now as he was getting old, he wanted to retire and lead a leisurely life with his family. So, he goes to the contractor and tells him about his plan of retiring. The contractor feels sad at the prospect of losing a good worker but agrees to the plan because the carpenter had indeed become too fragile for the tough building work. But as a last request, he asks the old carpenter to construct just one last house.

The old man agrees and starts working but his heart was not in his work any more. He had lost the motivation towards work. So, he resorted to shoddy workmanship and constructed the house half-hearted. After the house was built, the contractor handed over the front door keys to the carpenter and said, This is your new house. My gift to you. The carpenter was shocked and upset. Had he known that he was building his own house, he would have done a better job! Now, he would have to live in the house, which is not worth staying.

Think of yourself as the carpenter. Think about your house. Each day you hammer a nail, place a board, or erect a wall. Build wisely.

It is the only life you will ever build. Even if you live it for only one day more, that day deserves to be lived graciously and with dignity.

You work hard every day but are you giving your best? We put our least to the work we don’t like or do not have interest in. Later, we get shocked at the situation we have created for ourselves and try to figure out why we didn’t do it differently. Enjoy your tasks and carry on your responsibilities with pleasure and not with pain. The plaque on the wall says, "Life is a do-it-yourself project."

Your attitudes and the choices you make today will be your life tomorrow, build it wisely. Do your job enthusiastically and with devotion, a positive output and a pleasing life will certainly be on your way.

Profesorii buni, profesorii răi

Caracteristicile unui profesor bun

"Nu-ți plac, desigur, profesorii care te pun la muncă și te controlează. E o datorie a lor, de conștiință. Cultura crește doar din munca stăruitoare și chibzuință, niciodată din opinteli răzlețe sau din trândăveală. Există o disciplină a muncii, care trebuie respectată, fără ea, orice străduință rămânând stearpă.

Nu-ți judeca aspru nici profesorii cărora le zici "răi". Nu sunt răi, ci doar severi, autoritari. Îi vei judeca mai drept. Severitatea lor e aparentă. Adevăratul chip pe care îi ascunde ea, îl fac iubirea și interesul pe care ți le poartă. Ești profund greșit când îi acuzi de ură. Cum te-ar putea urî cel care îți dăruiește, zi de zi, tot ce are mai bun, mai de preț în el? Întreabă-te, mai curând dacă ești vrednic să primești ceea ce se străduiește el să-ți dea. Iar dacă nu ești, încearcă să fii. Profesorii nu-ți vor mai părea, atunci, răi, ci buni și drepți.

Începe să fii sever cu tine însuți, ca să ajungi și tu într-o zi, bun și drept ca dânșii, pentru tine și pentru alții."

Aurel Tita si Tilica Dancau - Mic indreptar de OMENIE, pentru elevi, parinti si educatori,  Editura Lutetia, 1947

Legenda cireșelor la urechi

Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor curăţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii.

Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, căreia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să ştie însă de unde vine acest nume nemaiântâlnit. Ea îşi ducea traiul singură într-o casă din vârful unei coline înconjurată de un zid de piatră dincolo de care nici o privire nu putea pătrunde. Aici nu era nici o livadă. Doar în faţa casei creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe fără seamăn pe lume. Primăvara, după ce petalele albe şi gingaşe ale florilor se scuturau, pe ramurile lui apăreau nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le spuneau „fructele Cireşoaiei”, după numele femeii, sau mai simplu „cireşe”, iar pomului, „cireş”. Nimeni nu mai văzuse undeva asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde apăruse pomul în curtea Cireşoaiei. Femeia păstra secretul cu străşnicie. Mulţi au încercat să-l cultive aşa cum ştiau ei, punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva, dar fără folos. Din pământ nu răsărea niciodată nimic.

Cireşul şi fructele lui aduceau în casa de pe colină bani frumoşi căci faima lor se dusese până hăt, departe. Dar nu oricine se putea bucura de gustul acestor fructe nemaivăzute. Preţul lor era mare astfel încât numai cei bogaţi le puneau pe masă. Ele se coceau înaintea tuturor fructelor, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră. Femeia nu găsea altceva mai bun de făcut cu banii câştigaţi din vânzarea cireşelor, decât să-l ridice tot mai sus, ca nu cumva taina să treacă dincolo de el şi cireşul să crească şi în livezile altor oameni.

În vecinătatea zidului se afla o căsuţă sărăcăciosă plină de copii care mai mari, care mai mici, pe care-i creştea sora lor mai mare după ce părinţii lor închiseseră ochii pentru totdeauna, plecând în lumea fără de întoarcere. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucată de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Nu-i vorbă, că poame mâncau destule cu toţii de prin livezile fără garduri. Dar tare ar mai fi gustat şi ei din minunatele fructe ale Cireşoaiei care însă îi alunga din preajma zidului de cum îi zărea apropiindu-se.

Dar iată că într-o zi Cireaşoaia căzu bolnavă la pat. Nu avea pe nimeni, căci nimeni nu-i trecuse vreodată pragul casei. Trăise singură cu cireşul ei, înconjurată de zidul din ce în ce mai înalt. Aşa că nu avea cine să-i dea un pahar cu apă şi să-i uşureze bătrâneţele. Oamenii erau obişnuiţi cu poarta mereu ferecată cu şapte lacăte şi treceau nepăsători, în grabă, spre treburile lor fiecare, gândind cu toţii că bătrâna Cireşoaia îşi merita soarta. Doar sora cea mare avea milă de biata bătrână. Fată cu suflet bun, îşi făcuse un obicei din a-i lăsa la poartă în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucată din pâinea pe care o câştigase. După o vreme bătrâna începu să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare fu bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal râvnitele boabe rubinii şi le mâncau încet, fără grabă, ca să nu se termine prea repede.

Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, o găsi pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia, fără nici o vorbă îi făcu semn să intre, îi puse în braţe un coş mare plin cu cireşe şi-i spuse să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi şi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercei! Restul cireşelor să le mănânce… Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate. Cireşoaia nu a vrut, până atunci, să dezvăluie nimănui secretul cultivării minunatului pom, de frică să nu aibă concurenţă şi preţul să scadă rămânând astfel fără venit. Acum îi părea rău, şi pentru că îşi simţea sfârşitul s-a gândit să dezvăluie şi altora secretul cireşului. Şi-apoi era prea bătrână să mai care la piaţă coşuri grele încărcate cu cireşe. Ştia că fata noastră dragă n-o s-o lase să moară de foame.

Fata luă coşul mulţumind bătrânei, se duse acasă şi făcu întocmai cum o învăţase aceasta. Nu după multă vreme, în faţa casei sărăcăcioase se ridica un cireş mare, frumos şi plin de roade. Copiii făcuseră roată în jurul lui şi priveau uimiţi minunea. Au mâncat pe săturate, neuitând să-şi pună cireşe-cercei la urechi şi să mulţumească lui Dumnezeu şi Cireşoaiei pentru bucuria care le fusese dată. În fiecare zi, sora cea mare pleca de acasă cu câte un coş plin cu cireşe pe care îl lăsa la câte o casă cu mulţi copii, neuitând să le spună şi taina creşterii. În scurt timp colinele s-au umplut cu aceşti pomi şi de copii cu cireşe la urechi.

Vestea s-a răspândit dincolo de hotarele ţării colinelor, care de acum se numea Ţara Cireşelor. Veneau acolo, oameni din toate cele patru zări şi plecau cu câte un coş cu cireşe pe care îl primeau fără bani odată cu secretul înmulţirii minunatului pom. Şi astfel cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”! Cu timpul povestea sădirii cireşului s-a mai uitat. A rămas însă bucuria copiilor care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe la urechi… şi nostalgia celor mari, care atunci când nu-i vede nimeni îşi mai atârnă cerceii copilăriei la urechi sau în suflet ca să se poată întoarce în timp şi să retrăiască bucuria fără seamăn a acestui obicei.

Cornelia TURLEA-CHIFU

O poveste cu biscuiti

O tanara statea si astepta avionul in sala de asteptare a unui aeroport mare. Pentru ca trebuia sa astepte mult timp, si-a cumparat o revista si un pachet de biscuiti, ca sa treaca timpul mai usor. S-a asezat in sala de asteptare VIP si a inceput sa citeasca. Langa ea, pe scaunul alaturat erau biscuitii si pe urmatorul scaun era un domn care citea ziarul.

Cand a inceput pachetul si implicit primul biscuit, domnul de alaturi a luat si el unul. Ea s-a simtit indignata, dar n-a zis nimic si a continuat sa citeasca. In interiorul ei isi spunea "uite ce fel de pesoana e acest barbat! Daca as avea numai putin curaj, i-as face morala..."

Si asa de fiecare data cand ea lua un biscuit, lua si el unul, pana cand a mai ramas in pachet ultimul biscuite. Ea gandea: "Ah, acum vreau sa vad ce imi zice cand se vor termina toti!!" Barbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a dat jumatate. "Ah, asta e culmea !", gandi si isi lua lucrurile, cartea si geanta si se indrepta spre iesirea salii de asteptare. Cand se simti un pic mai linistita si nervii ii trecusera, se aseza pe un scaun de-a lungul unui coridor mai ferit de priviri indiscrete.
Inchise revista si deschise geanta pentru a pune acolo jumatatea de biscuit ramasa cand... deschizand geanta vede ca pachetul ei de biscuiti era intreg, in geanta. Se rusina de modul in care se comporta si abia atunci intelese ca pachetul de biscuiti pe care il mancase nu era al ei, ci al domnului de alaturi care a impartit cu ea chiar si ultima bucatica, fara a se simti indignat, nervos sau superior, fata de ea care se comportase urat si chiar isi simtise orgoliul atins.

Morala:
De cate ori in viata am mancat biscuitii altcuiva fara sa ne dam seama? Inainte de a ajunge la o concluzie si inainte de a gandi rau despre o persoana, UITA-TE atent la ceea ce ai in jur, de cei ceea ce vezi nu e si adevarul situatiei !!!! Ar fi mai bine ca inainte sa ne grabim sa-i judecam pe altii sa privim cu atentie in jur… si mai ales in sufletul nostru!


Sa dai cand poti, fara sa astepti nimic in schimb, nici macar un multumesc, si sa nu regreti ca ai dat!
Cui dai? Cui are nevoie…
Cat dai? Totdeauna mai mult de cat ai primit!

Intrebari:

1. Cum vi se pare istorioara asta? O intamplare trista?? Sau una amuzanta?
2. In care dintre personaje va regasiti?
3. Cine ati prefera sa fiti, tanara cu cartea sau domnul cu ziarul?


Exista 5 lucruri in viata care NU SE POT RECUPERA:
- o piatra, dupa ce ai aruncat-o;
- o vorba, dupa ce ai spus-o;
- o sansa, dupa ce ai pierdut-o;
- timpul, dupa ce a trecut;
- iubirea, pentru cel ce nu lupta.

Cât de bogat ești?